January 23, 2011

ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


/N. Stanescu/

January 22, 2011

(neb)unii plâng cerneală...

în fiecare vers
se rătăcesc deliberat printre rânduri
uitarea lor
corolă de iris sculptată
în privirea globului de porţelan
e ca şi visul plâns
senil flegmatic
cerul poartă pată neagră pe grumaz
urme de cerneală

dau norii la o parte cu aripa
jocul limbilor de foc
evocând demenţa
duşuri de lumină li se scurg în vene
se retrag în uter
ritmuri primitive
umbra nopţii va culege din adâncuri
necuvintele...