November 1, 2009

Solo

plânge mesteacănul tern în faţa casei
lumina pătrunde odaia ca un somnifer
dulce noiembrie cade bolnav în visare
timpul îşi leagănă orele triste de ieri

oraşul în febră respiră ca o bătrână
ce-şi poartă umilă povara a sute de ani
azi semafoarele ard a gutuie-fecioară...
o toamnă târzie cu riduri pe creştet

e tot ce mai am e tot ce mai am


4 comments:

  1. ce triste sunt poeziile în lunile de toamnă..cum aţi ajuns să o iubiţi?

    Cred că azi am ajuns să o detest...şi poate anotimpul nu are nicio vină, dar nu ştiu cum mi-a adunat toate tristeţile într-o lună de toamnă.

    ReplyDelete
  2. Asa si se intampla: iti aduna tristete. Peste un an vine iarasi, cu aceeasi desaga... incepi sa o simpatizezi ca are grija si nu uita de tine. De fapt, tot ce mi s-a intamplat mai frumos si mai trist a fost de fiecare data toamna...:)

    ReplyDelete
  3. poza e făcută de Dvs.? Mi-a amintit de mestecenii de la Străşeni de lîngă Şcoala de Arte..

    ReplyDelete